Fascinat de ceea ce el numeste Traditia Primordiala, esoteristul francez René Guénon, unul dintre marii maestrii ai spiritualitatii moderne, a incercat sa retraseze coordonatele unei apropieri cit mai fidele de paradigma acesteia. Potrivit viziunii guénoniene, exista o regiune speciala a realitatii care nu poate fi perceputa cu instrumentele ratiunii sau imaginatiei. Cunoasterea sistematica a acesteia a primit numele de doctrina starilor multiple ale fiintei, iar unealta cea mai proprie pentru patrunderea cognitiva intr-un asemenea regim metafizic s-a numit intuitia intelectuala, o facultate sui generis, care poate fi "trezita", dezvoltata si rafinata printr-un exercitiu spiritual adecvat. Perspectiva in care se situeaza Guénon e una deosebit de coerenta logic, iar opera sa ilustreaza soliditatea unei asemenea viziuni. De la Introducere generala in studiul doctrinelor hinduse (1921), trecind prin Omul si devenirea sa dupa Vedānta (1925), Simbolismul Crucii (1931) si pina la Starile multiple ale Fiintei (1932), ginditorul francez a conturat credibil o geografie, o morfologie si o fenomenologie sacra a Traditiei, pornind de la modelul cel mai potrivit, cel ilustrat de doctrinele hinduse. René Guénon concepe existentul conform unei reprezentari geometrice, intemeiate pe teoria starilor multiple, dar nu in ordine numerica, de tip cantitativ, ci transcendent. Conditia umana este doar una din componentele acestei multitudini metafizice de stari, nici macar una privilegiata, insa "mai speciala" pentru ca este singura la care avem acces cognitiv si comparativ, caci ne situam in interiorul ei. Orice cunoastere porneste de la felul de a fi al fiintei omenesti.

Buddhismul este o paradigma spirituala ce a infuzat profund geografia extrem-orientala. Daca buddhismul Hīnayāna, unul timpuriu si vehiculat in dialectul pali, s-a dezvoltat in sudul continentului asiatic, in regiuni precum Ceylon, Sumatra, Siam, Java si Burma, cel de obedienta Mahāyāna, tardiv si de limba sanskrita, a preferat nordul, difuzindu-se in China, Tibet, Nepal si Japonia. La fel ca in cultura occidentala, progresul spiritual a fost si in Orient o afacere sudica, pentru ca apoi centrul de greutate si stimulii progresului sa se deplaseze spre nord. in variantele sale majore, tantrismul de inspiratie buddhista si cel pe model hindus nu se deosebesc esential. Ambele scoli de gindire vizeaza realizarea spirituala, dar nu intr-o forma elaborata, de tip metafizic si conceptual, ci mai curind intr-o modalitate teologica. Tantrismul are ca obiectiv sādhanā, adica demersul religios, viata traita in sfintenie conform preceptelor si ritualurilor consacrate. si in varianta buddhista, si in cea hindusa, tantrismul postuleaza ca exista o realitate ultima non-duala, dar care este specificata in aspecte precum pozitiv-negativ si static-dinamic. Adevarul este revelat primordial prin actiune practica, iar nu atit prin meditatie abstracta sau prin analiza logica. Pina la urma, conceptul de tantra inseamna spor al cunoasterii, iar bogata literatura tantrica are inainte de orice un tilc religios si un sens de practica religioasa. Buddhismul Mahāyāna (al Marelui Vehicul) reprezinta registrul universalist al scolii, manifestind o deschidere a perspectivei soteriologice si o simpatie generalizata fata de varietatea fiintei. Exista si un important aspect moral al acestui buddhism, compasiunea universala (mahā-karuņā), atitudine prin care nazuieste sa depaseasca autismul salvarii individuale. Desigur, evolutia istorica a buddhismul tantric nu a izbutit sa evite impurificarea corpului doctrinar, prezervarea unicitatii teologice si privilegierea practicii ritualice, prin adaugarea unor argumente de ordin filosofic. Oricum ar fi, studiul lui S. B. Dasgupta are meritul ca sintetizeaza aceasta evolutie, printr-o abordare comparativa intemeiata riguros pe analiza de text. Mai mult decit atit, aceasta carte se bucura de o viziune speciala, care nu ignora rolul peisajului in elaborarea preceptelor practice si in dezvoltarea unor argumente logice. Geografia, teologia si filosofia se intilnesc fericit intr-o lucrare scrisa de un reputat specialist indian in domeniul studiilor buddhiste.

S-a tot vorbit, cumva pe buna dreptate, ca in Extremul-Orient toate sistemele culturale, din Koreea pina in Japonia, sint esential tributare difuzarii matricei spirituale chineze. si ca, de pilda, in Japonia originalitatea culturii locale e un fel de glosa la importul chinez. Dincolo de asemenea judecati, mai mult sau mai putin adevarate, o tema asa cum este doctrina si practica Hara, abordata stralucit si convingator de Karlfried Graf Dürckheim in Hara. Centrul vital al omului, reprezinta un argument foarte serios ca lucrurile sint departe de sta astfel. Dar mai intii, cine este autorul? Aristocratul münchenez K. G. Dürckheim, minte multilaterala, caci s-a ilustrat atât in psihoterapie cât si in filosofie, este acel gen rar de occidental care a stiut sa se adape cu nesat si sinceritate de la izvoarele spiritualitatii orientale. ingemanind intr-o sinteza superioara mistica lui Meister Eckhart cu buddhismul Zen si psihologia abisala a lui Carl Gustav Jung, Dürckheim a cunoscut iluminarea si a intemeiat Centrul de Cultura Spirituala de la Todtmoos-Rütte din Muntii Padurea-Neagra din Germania, pe care l-a condus vreme de patru decenii si unde a practicat un soi de amestec savant de psihoterapie occidentala si sapienta orientala.

Conceptul de Hara, de origine Zen, inseamna, literal in limba japoneza abdomen, deci un centru bio-fiziologic, o zona anatomica. Dar atentie: sensul sau adinc este de "starea de a fi", una care implica fiinta integrala a omului in sensul deschiderii ei catre totalitatea firii si a energiilor originare, insa totodata mai semnifica si capacitatea insului uman de a tinde catre plenitudinea vietii si convertirea ei in armonie pura. De fapt, asa cum subliniaza si autorul, pentru japonez Hara "implica tot ceea ce este esential in caracterul omului si in conceptia lui de viata". Cartea de fata insumeaza si explica, intr-un grai simplu si accesibil, posturi, exercitii si teme de gimnastica spirituala si corporala subsumabile Harei, constituind un excelent imbold pentru o autentica gasire de sine a subiectului occidental, atit de alienat de cotidianul frenetic in care traieste.

Umbra crestinatatii a avut nevoie de soare pentru a se putea exprima plenar. Un soare intens, invaluitor, aproape metafizic, tipic regiunilor mediteraneene. Ariditatea paminturilor biblice, simbolizata prin duritatea inflexibila a monoteismului primar, putea fi mladiata printr-un sentiment novator, iubirea universala, si printr-un "export" diseminativ, care a prins foarte bine exact in sudul continentului. Sa nu uitam ca sediul progresului spiritual si civilizational a fost, la inceputurile "constructiei" europene, sudul. De-abia Renasterea si contramiscarile ei genereaza transferul de greutate spre spatiul nordic, protestant, anglo-saxon.

Daca geografia inriureste teologia, este indubitabil ca nici simbolurile nu sint ceea ce par a fi. René Guénon, in eseul initiatic Simbolismul crucii, trateaza in flamboaiantul sau stil exact aceasta problematica a inaparentei, a dezvaluirii-ascunsului, un orizont tematic accesibil doar cu instrumente hermeneutice adecvate. Esoterismul, bizuit pe comparativism, il ajuta de minune pe acest autentic saman occidental sa releve faptul ca exista doua dimensiuni decisive ale semantismului crucii. Unul, de factura istorica, si altul, cu bataie mai larga, ce transcende factualitatea concreta a intimplarilor consemnate de cronicari si deschide intr-un universalism paradigmatic al interferentei simbolice a diferitelor sisteme culturale si religioase. Potrivit metafizicianului francez, ar exista o corespondenta secreta intre sensurile literale, camuflate in profan, si cele simbolice, sacre, iar modelul crucii ilustreaza fara rest sincretismul si integrarea armonioasa a diferitelor particularisme culturale sau etnice. La limita, Guénon are dreptate, caci altcumva ar fi dificil de explicat expansiunea planetara a crestinismului, in afara acestei genetice inrudiri simbolice si initiatice.

Oricum, un pelerinaj prin tara Sfinta, pornind de la reperele istorice, dar si legendare ale Scripturilor, nu poate decit edifica intru credinta sufletul insului ce cauta Adevarul. Iar "unealta" comparativismului guénonian serveste perfect acestui deziderat de reforma launtrica.

Capaddocia continua sa ne mire. Focar al marilor civilizatii, culturi si religii, acest spatiu binecuvintat se bucura si de o configuratie terestra exceptionala, care stirneste admiratie estetica dar si angoasa cea mai pura. Situata in Asia Mica, Capaddocia este deopotriva istorie si geografie. Plina de peisaje de un pitoresc particular, nascuta din activitatea vulcanica febrila si eroziunea curentilor atmosferici violenti, ea este ritmata de existenta a numeroase biserici si temple rupestre doldora de fresce si statui, iar in grotele sale, adevarate orase subterane, s-au dezvoltat comunitati si ritualuri teribile.

In Cezareea Capaddociei s-a nascut Sfintul Grigore, fratele mai mic al celebrului parinte bisericesc Vasile cel Mare. Grigore va deveni ulterior episcop al Nyssei, o cetate tot capaddociana. Strania frumusete a acelor locuri l-a marcat pe viitorul ginditor crestin. Autodidact, educat in compania fratilor sai Grigore si Macrina, acesta va deveni un profund cunoscator al filosofiei eline. Drama suferita prin disparitia sotiei sale, Teosebia, il impinge sa ia drumul pustiei. Schimbat la fata, epurat de greutatea carnii, adopta mai apoi cinul monahal. Devine un adevarat specialist in dogmatica si isi slefuieste retorica pentru luptele doctrinare de mai tirziu. Sfintul Grigore de Nyssa joaca un rol deosebit la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381). Se stinge in 395, avind statutul de episcop al Nyssei.

Volumul de fata reuneste doua texte grigoriene: Despre suflet si inviere si Despre invatatura crestina. Desi diferite ca structura, primul fiind dialog si purtind dezbaterea cu armele argumentatiei filosofice, cel de-al doilea fiind tratat dogmatic despre adevarurile crestine, ambele marturisesc deopotriva despre imensa deschidere spirituala a Sfintului Grigore de Nyssa, ca si despre impresionanta lui eruditie. Parintele bisericesc Grigore de Nyssa argumenteaza stralucit in dialogul citat nemurirea sufletului potrivit Sfintei Scripturi, iar maniera in care sistematizeaza in cea de-a doua scriere doctrina crestina, aparind-o contra ereziilor si paginismului antic, face din ea textul apologetic cel mai reprezentativ al marelui ginditor.

Oare cum arata lumea celor care nu mai sint? Universul mortilor ce reprezentari poate primi? De ce geografie se bucura lumea de dincolo? Sa fie un Styx involburat care trebuie trecut dupa ce sufletul si-a inminat vislasului ortul? Cine guverneaza acel tarim? Care sint structurile, nivelurile si stapinii unui asemenea loc? si, pina la urma, unde se afla el? in fine, intrebarile cruciale: ce e sufletul omenesc, din ce e plamadita substanta lui, sa fie oare acesta nemuritor?

La toate aceste interogatii isi propune sa raspunda cu aplicatie si avint exhaustiv specialistul in istoria religiilor James Thayer Addison. Bun cunoscator al credintelor despre viata postuma din buddhism, crestinism si islamism, autorul parcurge o suma fascinanta de credinte, practici si precipitate magice, de la traditiile populatiilor primare, cu prelungiri la indienii huron sau bororo de azi, pina la ideologia sistematizata prezenta in marile monoteisme, trecind prin polimorfa viziune a culturilor politeiste. Ceea ce-l surprinde pe Addison este unitatea conceperii sufletului ca o entitate avind natura suflului, adica o vaga materialitate, si care este copia sau imitatia pecetei corporale pe care cel defunct a avut-o in timpul vietii. Fireste, savantul nu uita sa abordeze proximitatea dintre vii si morti, riturile si ofrandele funerare, cultul stramosilor, configuratia lumii subpamintene, salasul celest al sufletelor, ideea de reincarnare, tema transmigratiei sufletelor – toate aspecte ce definesc credintele formelor primare de religie. Pe de alta parte, Addison se ocupa si de analiza sistemelor elaborate de credinta, iar aici investigheaza tipologia si tehnicile misterelor antice, ideologia invierii trupului si a judecarii morale de dupa moarte din crestinism, reprezentarile catolice ale instantelor lumilor postume (purgatoriul, infernul si paradisul).

Dupa lectura acestui provocator studiu, ceea ce este fascinant e simulacrul initiatic al unei calatorii in lumea de dincolo, aspect abordabil in urma unui pelerinaj intr-un teritoriu cultural in care stravechile credinte samanice sint inca actuale.

O vreme, s-a crezut ca progresul eruptiv al stiintelor si tehnologiei va conduce la o "fireasca si logica" diminuare a sentimentului religios. Ca "ratiunea" va substitui "spiritul". Ca evidenta empirica va avea preeminenta in raport cu revelatia mistica. Numai ca n-a fost asa, ba dimpotriva. Sentimentul viu al credintei a sporit in intensitate si din ce in ce mai multi oameni gasesc in religie un sprijin, o alinare si un sens in viata.

Despre toate aceste paradoxuri scrie teologul britanic John Hick in cartea sa Noua frontiera a religiei si stiintei. Experienta religioasa, neurostiinta si transcendentul. El propune o analiza extrem de pertinenta a originilor, evolutiei institutionale, tipicului organizational si fundamentului doctrinar al diferitelor religii, practic o istorie concentrata a credintelor religioase, linga care aseaza, la nivelul unei interpretari de inalta tinuta, sentimentul mistic si trairea religioasa, de multe opuse structural formelor institutionale ale credintei. in plus, acest foarte erudit teolog, care a indraznit sa se aventureze, intre altele, si in domeniul foarte riscant al epistemologiei religiei, ne vorbeste si despre confruntarea, cel mai adesea implicita, dintre argumentele teologice sprijinite pe experienta nemijlocita a transcendentei prin folosirea vehiculului mistic, si ultimele descoperiri din stiintele de virf, mai ales din neurostiinte.

Concluzia sa este ca nu exista un adevar evident si irefutabil, care sa postuleze lipsa de relevanta a trairii mistice, in fata probelor furnizate de neurostiinte. Ba de multe ori rezultatele empirice mai mult adincesc dilema decit o lumineaza, in sensul ca ipoteza transcendentei nu poate fi in nici un caz ignorata. Oricum ar fi, contestata sau nu de diferitele stiinte particulare, vitalitatea sentimentului religios continua sa nutreasca spiritul a miliarde de oameni.

Cosmologia se naste acolo unde s-a nascut si filosofia: in Grecia antica. Pe tarmurile Marii Egee, Marii Ionice si ale Mediteranei elinii s-au detasat primii de apasarea supravietuirii fizice, indreptindu-si eforturile catre explicarea lumii, cea exterioara, naturala, apoi cea launtrica, a omului. Fireste, au existat incercari de a gindi universul, originile si destinul acestuia si in alte areale culturale, dar acestea s-au dovedit putin elaborate, slab sustinute de empirie si mai ales formulate intr-un suparator de poetic/religios limbaj. Sincretismul oriental doar metaforic poate fi numit cosmologie. in schimb, in Grecia reflectia asupra fundamentelor naturii a primit o formula sistematica, argumentata si coerenta. De aceea, orice pelerin intelectual care calatoreste in Grecia de azi nu poate sa nu se minuneze de configuratia geografica particulara, una solara, in care marea, stinca, peisajul insular, palmierul si coniferele s-au ingemanat pentru a inspira prima gindire filosofica a istoriei.

De la aceste constatari a plecat si marele istoric al filosofiei Robin George Collingwood, cel care, in studiul Ideea de natura. O istorie a gindirii cosmologice europene, traseaza riguros o evolutie plauzibila a doctrinelor cosmologice in spatiul european. Britanicul porneste de la presupozitia, validata istoric, ca exista trei mari epoci ale cosmologiei occidentale: cea greaca, cea renascentista si cea moderna. Ginditorii celor trei perioade au procedat analogic, prin comparatie intre entitati metafizice genetic inrudite. Daca elinii asimilau natura cu maniera de functionare a spiritului uman, iar renascentistii puneau accentul pe asemanarea dintre manifestarea naturii si cea a Creatorului, in schimb modernii au privilegiat paralela dintre evolutia lumii naturale si cea a lumii istorice. Ideea de schimbare, de evolutie, de progres ar fi, potrivit lui Collingwood, temeiul gindirii cosmologice moderne. Cu mentiunea ca transformarea naturii nu este repetitiva, ci liniar-progresiva, iar intreaga evolutie progresiva a lumii este ghidata de un scop implicit, existind asadar o puternica orientare teleologica in orice proces mundan.

Frederick C. Dommeyer

Viata lui Philippus Theophrastus Bombast de Hohenheim, devenit celebru sub numele de Paracelsus, tine de legenda. in jurul biografiei si operei acestui alchimist, astrolog, filosof, teosof si medic a fost tesuta o densa aura mitica, printre firele careia e dificil de discernut intre adevarul factual si proiectia fantasmatica. Ceea ce se stie insa mai putin e faptul ca Paracelsus a fost un mare calator. Despre el se spune ca a strabatut intreaga Europa, ajungind pina in Rusia si chiar in India. Exista indicii ca a fost luat in captivitate de tatari, intre care a trait intre 1513 si 1521, si ca ar fi ajuns la Constantinopol insotit chiar de fiul Hanului. Din acea perioada dateaza, se pare, familiaritatea sa cu medicina orientala si mai ales cu principiile secrete ale sapientei rasaritene. Unii comentatori afirma ca cele sapte principii ale naturii umane, proprietatile corpului astral si elementele constitutive ale pamintului si le-ar fi insusit in urma studierii scrierilor initiatice orientale.

Cartea fizicianului, ocultistului si teozofului german Franz Hartmann, dedicata biografiei si operei paracelsiene, este o excelenta introducere intr-un domeniu altfel sofisticat si ambiguu. Darul acestui savant fantast, traducator, intre altele, al epopeii hinduse Bhagavad-Gita, sta in aceea ca poseda o scriitura eleganta, care contribuie decisiv la edificarea unei biografii ce se citeste ca un roman. intre datele biografice Hartmann introduce cu inteligenta fine analize ale abilitatilor extrastiintifice pe care Paracelsus le-ar fi posedat. Cunoasterea enciclopedica pe care o vadeste autorul german se converteste in argumentatie convingatoare cu privire la complexitatea personajului si a epocii sale.

Una peste alta, cartea despre Paracelsus poate fi citita si ca un jurnal de calatorie, caci multe dintre locurile strabatute de celebrul medic si alchimist pot fi regasite si astazi ca urmare a unui voiaj "initiatic" prin tarile Europei Centrale si Occidentale.

Natura fantastica din inaltul podis asiatic Tibet (4 900 metri), strajuit de cei 14 optmiari, face din aceasta zona o tinta exceptionala a oricarui calator cu apetit pentru aventura. Dar Tibetul e mai mult decit un obiectiv turistic apetisant prin salbaticia fabuloasa a locurilor sale. in Tibet samanismul si buddhismul si-au gasit un spatiu predilect de inflorire, iar comunitatile de calugari tibetani au izbutit performanta de a conserva un stil de viata si un set de rituri ce amintesc de vremea originilor sacre. Idilismul arhaic al tibetanilor a cunoscut un sfirsit violent atunci cind, in 1950, trupele regimului comunist din China lui Mao au ocupat statul condus de Dalai Lama. Acesta a plecat in exil, de unde conduce un guvern paralel si care nu a incetat nici un moment sa protesteze international impotriva abuzului chinez.

Odata cu parasirea locurilor originare de catre institutia sacra Dalai Lama, spiritualitatea tibetana s-a difuzat peste tot in lume. Procesul diseminarii a fost unul neintrerupt, ritmat si progresiv. Unul dintre cei mai neobositi si autoritari ambasadori ai raspindirii buddhismului lamaist pe meridianele mapamondului este Geshe Rabten. in Europa occidentala, indiferent ca vorbim despre Germania, Elvetia, Italia sau Austria, centrele de meditatie buddhista sint rezultatul eforturilor intreprinse de Rabten. El a intemeiat o adevarata traditie a celebrarii Dharmei in Europa, propovaduind invataturile stravechi si familiarizind mentalitatea apuseana cu maniera de studiu, practica spirituala, disciplina corporala si umilitatea calugarilor tibetani. Comorile Dharmei este fructul experientei didactice si initiatice acumulate de Geshe Rabten.

Dar, pina la urma, ce este Dharma si in ce consta ea? Sintagma plurisemantica, din perspectiva buddhista Dharma desemneaza mai multe realitati, care variaza in functie de contextul comunicarii. Dharma este deopotriva credinta, religie, tel al vietii, viziune esentiala, dar si un sistem general de norme si practici naturale, personale, familiale, sociale si chiar politice, care au toate un caracter imperativ. Buddhismul tibetan vede in Dharma incarnarea legii cosmice, cea care tuteleaza destinul fiintelor. Dharma trebuie cunoscuta si respectata, celebrata si implinita pe drumul omului catre depasirea iluziei si a suferintei, intru atingerea scopului suprem, care este iluminarea. Potrivit acestei doctrine religioase, mintea omeneasca este sediul autenticei libertati si ea poate fi educata in conformitate cu niste metode, cai si exercitii indelung verificate de-a lungul traditiei milenare a buddhismului tibetan.

Frecvent, oamenii reactioneaza pornind nu de la o cunoastere edificata, ci ca impuls generat de teroarea cliseelor. Pentru multi, cuvintul "masonerie" evoca amenintarea secretului si teroarea necunoscutului. in realitate, ca orice intreprindere omeneasca, francmasomeria nu e nici mai rea, nici mai buna decit alte constructii intelectuale si ideologice. Ea a luat nastere pe baza unei traditii a cultivarii exercitiului initiatic, ca organism elitard si ca grup ce-si conserva spiritul de casta. Despre masonerie s-au spus si s-au scris vrute si nevrute. in genere, au precumpanit aspectele negative, depreciative si blamabile. Fireste, lucrurile sint departe de a arata in acest fel. insa oricum ar fi, o carte precum este cea a americanului Joseph Fort Newton, Constructorii. O cercetare a istoriei si filosofiei masoneriei, e mai mult decit binevenita intr-o cultura asa cum este cea româneasca, bizuita pe birfa si consacrata de zvon.

Newton are marele merit ca a elaborat un text sintetic, clar si logic articulat, in care prezinta miturile, traditia, evolutia si obiectivele fransmasoneriei, adica, pe scurt, tocmai istoria acesteia. Atit de bine a redactat autorul nostru cartea, incit ea a devenit rapid un fel de manual al bunelor practici pe care fiecare pretendent la titlul de Mare Maestru al indiferent carei loji ianchee trebuia sa-l studieze. Pe linga Constitutiile lui Anderson, Constructorii ajunsese sa reprezinte bibliografia minima obligatorie pentru elitistii masoni americani. Textul ca atare este structurat tripartit. Prima sectiune, Profetia, fixeaza mitologia, radacinile, traditia, simbolismul si inrudirile primare ale francmasoneriei, rezumind arborele initiatic in care se inscrie aceasta miscare discreta. in partea a doua, intitulata Istoria, Newton descrie constituirea Ordinului Constructorilor, principiile, momentele si personajele care, de la Templu regelui Solomon, trecind prin epopeea cavalerilor templieri, si sfirsind cu fondarea Marii Loji a Angliei, au determinat raspindirea francmasoneriei ca precipitat al civilizatiei occidentale ce preluase enigmistica esoterica a Orientului. in fine, sectiunea finala, Interpretarea, dezbate asupra mesajului, ideologiei religioase, valorilor, metafizicii si idealurilor de progres, civism si filantropie ce definesc evolutia masoneriei moderne.

Oglinda concisa a Templului, cartea lui Newton poate prilejui cititorului atent o solida initiere livresca in tainele si aspectele discrete ale vietii ritualice. Iar daca tinem seama de structura ritualismului masonic, in care o componenta esentiala este calatoria novicelui, cu ochii legati, pe calea dintre profan si sacru, dintre viata si moarte, atunci textul initiatului american poate stimula un pelerinaj sui generis pentru descoperirea spirituala de sine.

Cultura româna a fost fascinata de-a dreptul de imensul subcontinent indian. Doctorul Honigberger, Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Ioan Petru Culianu s.a.m.d. au scris despre policromia exceptionala a acestui spatiu spiritual. Daca ultimii doi carturari au talmacit, interpretat si analizat marile texte buddhiste si hinduse, in schimb Honigberger si Eliade chiar au strabatut India si au experimentat la fata locului un intreg sistem de practici ritualice si gimnastici spirituale. Minte riguroasa si savant naturalist, sasul brasovean nu a fost doar un explorator, ci si un dedicat medic ce nu a ezitat sa intervina pentru a-i trata pe sarmanii poporeni indieni pe care i-a intilnit in peregrinarile sale. Dimpotriva, umanist de tip enciclopedic, Eliade s-a dovedit un vitalist si un experimentalist, un pelerin curios dornic sa se initieze in "misterele" spiritualitatii hinduse. in zilele noastre, pornind de la alte date biografice, scriitorul Vasile Andru reface intr-un sens parcursul antecesorilor sai. Andru este insa cladit dintr-un alt aluat.

Scriitor de talent, crestin ortodox prin vocatie, initiat in rugaciunea inimii, domnia sa descopera de pe alte pozitii cultura diversa a Indiei. Cu modestie, lipsa de orgoliu scientist, rabdare si infinita blindete, Vasile Andru dezvaluie relatia intima dintre spatiul geografic si configuratiile simbolice, relevind ca in spatele obiectelor si fiintelor adasta o alta realitate, mai profunda, una care nutreste concretul fizic fara sa se epuizeze energetic prin aceasta. in acest jurnal initiatic scriitorul moldav isi consemneaza aventurile spirituale si cistigurile existentiale achizitionate in prima dintre cele doua calatorii ale sale prin India, cea din 1992.

Frumusetea peisajelor mesoamericane a facut de mult inconjurul lumii. Considerat adevarat paradis terestru, loc al fantasmei orientate spre petrecerea vacantei ideale, America de Mijloc arata lumii o geografie incintatoare, cu munte salbatic, jungla nedefrisata, cimpii fecunde si coaste maritime de-ti taie rasuflarea. Belize si Guatemala, parti din Nicaragua, Costa Rica si El Salvador, centrul statului Honduras si sudul Mexicului, pina la Rio Marina si Rio Fuerte – iata substanta si limitele geografice ale Mesoamericii. Dincolo de geografie insa asteapta partea cea mai interesanta a fi descoperita: istoria in vestigiile ei antecoloniale.

Cartea cunoscutului istoric si etnolog mexican Alfredo López Austin, Tamoanchan si Tlalocan. Topografie sacra in Mesoamerica, abordeaza traditiile populatiilor de limba nahuatl din regiunea Altiplano Central din Mexic in epoca Postclasicului Tirziu (cca. 900-1492). Fascinat de cultura mayasa si de interinfluentarea dintre acest sistem cultural si celelalte microsisteme din zona mesoamericana, profesorul Austin se concentreaza cu precadere asupra arealului mayas din Mexic considerat pina pe pragul sosirii conchistadorilor spanioli. Pentru mai multa autenticitate si rigoare, pe de o parte, el renunta programatic la surse considerate prea literare si impure, celebrele texte Popol Vuh si Ritual de los bacaboob, iar pe de alta selectioneaza materialul etnografic apartinind doar unor trei semintii actuale. De fapt, interesul sau major este decriptarea, dincolo de mit, legenda si fantasma, a locului geografic precis caruia ar putea fi atribuit locasul celor doua dimensiuni, Tamoanchan si Tlalocan, doua sinonime mayase ale ideii de Paradis. Evolutia traditiilor legate de aceasta viziune cosmologica este cercetata cu multa acribie de autor, care trece in revista un bogat si divers material documentar. Rezulta o lectura fascinanta in marginea evocarii unui sistem de credinte asemanator in multe aspecte imaginii despre Paradis din Europa sau alte spatii religioase. Mai mult, relatia dintre ecosistemul/geografia mesoamericana si creatiile mitice e in masura sa provoace o curiozitate oricind deschisa unui pelerinaj in acea zona indepartata a lumii.

O veche prejudecata spune ca "produsele" spirituale n-au nici un raport evident cu ansamblul de factori materiali ce domina o epoca sau alta din istorie. Totusi, frecvent este siderant sa constatam cit de important este rolul conditionarii geografice asupra nasterii unor religii, sisteme filosofice si articulari juridice.

Asa cum sustine reputatul indianist Edward Joseph Thomas, in lucrarea Istoria gindirii buddhiste, care este un studiu sistematic si exhaustiv asupra fenomenului religios si metafizic buddhist, aparitia unui personaj precum Buddha si a curentului de gindire generat de el a fost prilejuita de conjunctia dintre factorii istorici, sociali si geografici. Daca buddhismul este strins legat de monopolul religiei brahmanice in India si de natura sistemului castelor, si spatiul geografic indeplineste o functie semnificativa in fundamentarea acestui nou curent doctrinar. De pilda, brahmanismul inceputurilor este localizat in nord-vestul teritoriului indian, undeva intre Gange si Jumna. Buddhismul se naste in estul Indiei, intr-un areal pe care brahmanii nu-l recomandau ca onorabil pentru desfasurarea ritualurilor sacre. Noua doctrina isi face asadar aparitia in Biharul de Sud, la apus de Bengal si la sud de Gange, in regatul Magadha, care se invecina cu triburi ce nu vorbeau un dialect arian – de aici si dispretul brahmanilor.

Oricum ar fi, textul lui Thomas are calitatea de a urmari cu acribie principalele momente, personaje si evolutii ale buddhismului, de la semnificatia idealului ascetic pina la doctrina timpurie, cauzalitate, dogma si filosofia sufletului, de la Buddha pina la conditia unui Bodhisattva, de la conceptele de karma, nirvana si lege pina la cele de vacuitate si minte.

Daca nu poti sa calatoresti fizic, strabatind meridiane si depasind frontiere nationale, daca geografia nu-ti este accesibila, atunci trebuie sa procedezi precum a facut Otto Rank: depaseste-ti conditia prin puterea mintii. Copil obidit, mezin nedorit, dintr-o familie evreiasca apartinind micii burghezii vieneze, Rank, pe numele sau real Rosenfeld, isi alege noul nume dintr-o piesa a lui Ibsen. in cazul lui Otto, totul se manifesta ca o revolta contra tatalui, un personaj autoritar, castrator si alcoolic, care l-a privilegiat pe fratele mai mare, impiedicindu-l pe ultimul nascut sa urmeze studii superioare. Nu intimplator personajul ibsenian din drama O casa de papusi (1879) este... doctor. Gratie medierii lui Adler, Rank intra in anturajul lui Freud, devenind membru al Societatii Psihanalitice din Viena, apoi functioneaza, pina la ruptura de magistru, ca secretar al acesteia. Pasionat de mitologie, istoria religiilor, literatura si istorie, discipolul freudian straluceste printr-o inteligenta speculativa si hermeneutica pentru care parintele psihanalizei il admira. Nefiind medic, Rank face o analiza personala cu Freud si ajunge sa practice ceea ce mentorul sau va numi psihanaliza profana, aflata la mare moda in Franta dupa al Doilea Razboi Mondial.

Mitul nasterii Eroului este, probabil, cea mai solida carte a lui Rank. in acest text psihanalistul format de Freud analizeaza marile figuri mitologice universale, de la Moise si Oedip la Lohengrin si Iisus, realizind un profil psihanalitic verosimil al acestor personaje tutelare, plecind de la ideea scenariului infantil, de relevanta nevrotica sau psihotica. Exceptionalitatea acestor eroi ar fi o consecinta a luptei pentru supravietuire psihica a copilului strivit de prezenta castratoare a tatalui si a societatii punitive. Eroul este un subiect psihic supracompensat, care depaseste obstacole incredibile, pentru propasirea comunitatii (altruism) si a sa individuala (narcisism), pentru impunerea unor valori novatoare. Demersul lui este epopeic, el infrunta forte superioare, dar in final, macar simbolic, reuseste sa-si impuna vointa civilizatoare si morala.

Ce poate uni doua tarimuri extrem de indepartate geografic si spiritual, asa cum sint Parisul, in Franta, si Pondicherry, in India? si ce pelerinaj sacru, ce calatorie initiatica pot media accesul intre cele doua puncte, materiale si spirituale deopotriva? in mod evident, un raspuns convenabil este greu de dat. Dar evidenta indica un fapt surprinzator: Mirra Alfassa (Mama), nascuta la Paris, in 1878, cu excelente studii de matematica, pian si Belle Arte, prietena cu Monet si Rodin, l-a "cunoscut" inainte de a-l cunoaste efectiv pe iluminatul Sri Aurobindo. inca din copilarie Alfassa a avut viziuni cu acest important guru hindus. Dupa ce a devenit discipola maestrului, locuind la Pondicherry, ea a preluat, din momentul disparitiei acestuia, conducerea acelei comunitati de initiati.

Mirra Alfassa a dezvoltat o viziune holista despre lume bazata pe achizitiile spirituale puse la dispozitie de sapienta yoghina. Potrivit acestei doctrine, foarte bine explicata in cartea Yoga si sanatatea, unitatea universala este principiul suprem, si ea are puterea de a integra contrariile, durerea, sincopele, discontinuitatile, accidentele. Mama nu a ezitat sa vorbeasca despre o "yoga a celulelor", in care a vazut disciplinarea controlata prin exercitii spirituale a energiei continute in acesti "carausi ai vietii" la nivel micro. Ca o veritabila psihoterapeuta, ea a subliniat relatia strinsa dintre interior si exterior, dintre armonia mentala si starea corporala de sanatate. Pentru Mirra Alfassa simptomul fizic este semnul unei dezorganizari launtrice, iar un asemenea mod de a gindire aminteste indubitabil de teoria platoniciana a medicului pentru a vindeca rana, trebuie mai intii sa se ingrijeasca de sufletul pacientului. De aceea, Yoga si sanatatea contine intr-o maniera structurata o sumedenie de sfaturi, tehnici, pilde, explicatii, remedii si practici accesibile oricui, ce pot fi realizate individual in scop terapeutic si spiritual.

Privirea muntenilor este intotdeauna mai clara. Oamenii de la munte cultiva darul sanatatii si, de aceea, alimentatia, tinuta corporala si clarviziunea lor mentala sint superioare. Limpiditatea cerului, prospetimea aerului si generoasa natura a lanturilor muntoase din estul si sudul peninsulei Coreea sint extrem de spectaculoase, de o frumusete salbatica foarte bine pastrata. Nu e intimplator ca antica disciplina sundao, cu o vechime apreciata in jurul a 9700 de ani, a prins si s-a dezvoltat in mediul montan din Coreea de Sud, mai cu seama in muntii T'aebaek. Avind corpusul de reguli si legi stabilit, dupa cum spune legenda, intre 700-300 i.Hr., in epoca celor Trei Regate, mai mult, ajungind la deplina maturitate tehnica si conceptuala gratie pecetei daoiste, aceasta metoda de antrenare a mintii si trupului si-a aparat secretele gratie izolarii geografice, dublata de o discretie initiatica a maestrilor sai. Fara o asemenea precautiune, prigoana impotriva comunitatilor de practicanti, foarte ascutita in perioada dinastiei Chosun, dar mai cu seama in diferitele epoci de ocupatie nipona, ar fi condus neindoielnic la disparitia acestei exceptionale tehnici meditative.

Ca disciplina terapeutica si spirituala, sundao pleaca de la principiile sapientei si medicinei orientale, care considera ca exista o unitate strinsa intre corpul, sufletul si spiritul omenesc. O asemenea viziune integratoare si holista are la baza constatarea existentei energiei cosmice Qi, o energie ce nutreste intreaga fiinta. Ciclurile, manifestarile si modalitatile de concretizare ale universului sint consecintele directe ale transformarii lui Qi, iar registrele privilegiate ale acesteia sint dubletul conceptual Yin-Yang si cele cinci elemente care asigura consistenta existentului (apa, pamint, foc, lemn si metal). Practica sundao consta in exercitiile de meditatie si de ritmare a respiratiei abdominale, orientate catre echilibrarea traseului parcurs in organism de energia vitala Qi. intr-un sens, armonia muntilor din estul peninsulei Coreea se reflecta in tentativa controlata de a armoniza fluidul vital in organism, deblocind centrii a caror functionare este intrerupta. Geografia inspira anatomia...

Pina si teologia este pasibila de progres. Daca lasa in urma radicalismul dogmelor sau le refunctionalizeaza hermeneutic, gindirea teologica crestina, indiferent de obedienta, poate recupera un dram de racordare la modernitate. Or, din acest punct de vedere, re-centrarea asupra omului si conditiei sale devine cu certitudine un punct cistigat de catre demersul teologic contemporan. Fara doar si poate ca antropologia religioasa fundamentata de Wolfhart Pannenberg, un eminent teolog protestant, discipol al lui Karl Barth si promotor neobosit al ecumenismului, ilustreaza aceasta reorientare catre fiinta umana si tilcul ei divin. Acesta a inteles ca deschiderea teologiei catre dialogul cu stiintele particulare dedicate studierii conditiei omenesti sub multiple fatete si punind in opera variate metode este singura sansa de a nu pierde contactul cu realitatea in evolutie a statutului confesional, puternic amenintat de laicizarea progresiva din lumea actuala.

In ciuda acestui radical "liberalism" teologic, Pannenberg disociaza totusi intre adevarul prin analogie si cel dogmatic, gindirea sa fiind marcata de trei esentiale aliniamente – "autorevelarea lui Dumnezeu in istorie", misiunea eshatologica a insului uman si universalitatea trairii religioase, indiferent de sistemul de credinta si de constantele particulare ale acestuia. Din toata aceasta reflectie rezulta o conceptie teleologica privind conditia omeneasca, precum si o insemnatate sporita acordata meditatiei asupra statutului privilegiat acordat de Dumnezeu omului.

Pentru academicianul Alexandru Surdu singura calatorie rezonabila este cea intre cei patru pereti ai bibliotecii. Erudit, sirguincios, rationalist si logician, profesorul Surdu a facut parte din prima generatie de discipoli ai lui Constantin Noica, dupa ce filosoful fusese eliberat din inchisoare, in 1964. Desi refractar altei ordini intelectuale decit cea occidentala, bazata pe logica tertului exclus, Alexandru Surdu a vadit interes atit pentru logica neointuitionista, pe care a studiat-o la Amsterdam, cit si pentru o relatie paideica in raport cu Nicasius, bazata pe indemnul hindus "stai linga mine si asculta". La sfatul acestuia, traduce din Kant Critica facultatii de judecare si Logica generala, semneaza studiul introductiv la dialogurile logice ale lui Platon si nu ezita sa se inhame la talmacirea capodoperei lui Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus. Implicat indirect in scandalul "Meditatiei transcendentale", este concediat, prigonit, ramine somer, indeplinind apoi cu modestie diferite slujbe inferioare, ca de pilda bibliotecar la Facultatea de Medicina din Bucuresti. Revolutia ii acorda o a doua sansa, iar valoarea operei sale este recunoscuta prin calitatea de academician ce-i este conferita.

Carturar autentic, stapinind la modul serios latina si elina, germana, engleza, franceza si italiana, cunoscator in profunzime al filosofiei moderne, logician de anvergura, Alexandru Surdu tine de specia ultimilor metafizicieni nostalgici. intr-o epoca dominata de specialisti ingusti, domnia sa abordeaza tema creatiei filosofice sistematice si originale. In nuce, sistemul pe care-l cladeste traducatorul lui Kant porneste de la observatia livresca potrivit careia toate miscarile spiritului sint ritmate in cinci pasi – de unde si denumirea generica de "filosofie pentadica". in prima parte a constructiei sale, Problema transcendentei, filosoful român abordeaza tema originii si tipurilor de categorii, dar si a facultatilor prin care gindirea se manifesta. El traseaza distinctii nete intre concepte precum transcendenta, transcedentalii, existenta si fiinta, edificind apoi o interesanta viziune cosmologica bine asezata in traditia unui Kant, Hegel si Brentano.

Intre Viena si Bangalore este distanta apreciabila. Jean Klein, muzician si medic, si-a descoperit vocatia spirituala dupa ce s-a stabilit in India, invatind de la un pandit intelepciunea din Advaita Vedanta. Fireste, inceputul acestei treziri launtrice fusese facut prin apropierea sa de textele si invatatura lui Lao zi, Huang zi, Gandhi, Tagore, Coomaraswamy si Aurobindo. in 1933 Klein emigreaza din Germania in Franta, iar in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial el a facut parte dintr-o retea a Rezistentei care ajuta grupuri de evrei si germani sa se refugieze in Franta neocupata. intilnirea cu inteleptul din Bangalore ii schimba destinul si Jean Klein experimenteaza trairea unei revelatii non-mistice a starii de existenta non-mentala.

In acest registru, el a trait libertatea in stare pura, eliberindu-se de "chingile" logicii aristotelice, de contradictiile unei gindiri sincopate si ancorate in concret. Mai mult decit atit, trezirea launtrica la care a avut acces i-a permis sa depaseasca fatala conditionare a instinctului de conservare, bazat pe invatarea prin memorare.

Pentru Klein, adevarata gindire (si libertate) consta in trairea unui continuum experiential in care sint aglutinate noncontradictoriu nasterea, viata, suferinta, bucuria si moartea. Promotor al unui holism existential de ordin integrativ, Klein a calatorit imens pe toate meridianele lumii, tinind conferinte si impartasind oamenilor mesajul acestei incredibile stari de gratie la care poate avea acces oricine este animat de pornirea de a se perfectiona launtric. Cartea sa, Cine sint eu? Cautarea sacra, trateaza exact despre aceasta experienta edificatoare.